21 decembrie 1989. Bucureşti.
După mitingul organizat de Ceausescu, miting care avea sa se întoarcă împotriva sa.
Nu puteam să ies din casa în care mă aflam (str. Academiei). Urmăream, ascuns in spatele geamului, desfăşurarea evenimentelor. Vedem cum tinerii care se rupeau din grupurile anticeauşiste formate după miting si refugiate in holul facultatii de arhitectura, erau capturaţi de miliţienii însoţiţi de militari ai MI, care mişunau peste tot. Când s-a întunecat miliţienii nu se mai oboseau sa transporte tinerii capturaţi la arest sau mai ştiu eu unde erau duşi ci pur şi simplu ii calcau în picioare în gangurile care dau în strada. Si nu erau puţini, mereu se gasea cate cineva care răspundea apelurilor miliţienilor care cu voce blândă le promiteau că dacă pleacă acasă in grupuri de câte 2, nu vor păţi nimic.
Nu am mai putut răbda şi plin de frica am coborât în strada cu gandul sa-i avertizez pe tineri sa nu mai răspundă acelor apeluri.
Am dat nas în nas cu un grup de miliţieni care transportau o fata. Nu avea mai mult de 18-19 ani. S-au oprit, s-au întors imediat spre mine cu intenţia vădită de a mă legitima. Am avut buna (sau proasta) inspiraţie să ţip către fata care era ţinuta de miliţieni fără însă a-i baga în seama pe aceştia:
-Ce fă, te-a dat bărbatu-tău afară, eşti nef….. , nu poţi sta dracului acasă, fireai-a dracu, vrei sa nenoroceşti o ţară? Fac o paranteză pentru a spune:
Aceste cuvinte şi acum îmi stau pe suflet şi cred că una din cele mai mari bucurii ar fi să ştiu sigur ca fata a înţeles situaţia şi că m-a iertat pentru aceste cuvinte grele. Îmi repet mereu că nu se poate să nu fi văzut continuarea şi că a înţeles că altfel nu se putea.
Am încheiat paranteza.
Am văzut imediat efectul cuvintelor mele. Miliţieni s-au oprit şi incercau să mă calmeze spunându-mi:
-Lăsaţi Tovarăşul, că o învăţăm noi minte. Tovarăşul, tovarăşul, calmaţi-vă, tovarăşul ... Îmi era frică să mă opresc. Gândurile îmi zburau aiurea, nu găseam o soluţie practică de a-i spune fetei ce o aşteaptă, de a o ajuta sa fugă.
Nu mai ştiu ce-am zis. Oricum discuţia a mai durat câteva secunde până am reuşit să prind un „culoar” liber. Am alergat şi m-am alăturat grupului din holul facultăţii de arhitectură, bineînţeles sub înjurăturile şi ameninţările miliţienilor. Era gata să cad încercând să evit un alt miliţian care îmi ieşise in cale. Am auzit în spate consolările colegilor lui:
- Lasă-l mă, în p.... măsi că le vine şi lor rândul imediat
Nu aveam de străbătut decât 20-30m . A fost cea mai lungă distanţă străbătută, din viaţa mea.
Le-am spus tinerilor ce se întâmplă cu cei care răspund promisiunilor miliţienilor Nu credeam că am să-mi mai văd copiii. Eram mort de frică dar în acelaşi timp şi mulţumit. Ştiam ca Ceauşescu are să renunţe. Nu îmi era frică de moarte ci de maltratările la care erau supuşi cei prinşi, maltratări de care nu am scăpat şi de care am avut parte mult mai târziu, în Piaţa Universităţii. Ştiam că nu suntem singuri. Riveranii ne mai aruncau flori pe ascuns. Spre dimineaţă a început să apăra şi speranţa. Aflam mereu de grupuri noi ştiam de grupul lui Petre Roman şi de Dan Iosif (mă doare sufletul când trebuie sa-i recunosc anumite merite) Nu mai ştiu pe la ce ora, pe 22 dimineaţa au început să apăra tancuri. S-au postat ameninţător în faţa noastră. Aruncam în ei cu ce aveam. La un moment dat nu ştiu cine neavând cu ce să mai arunce (cred eu) a aruncat cu florile primite in cursul nopţii. Ofiţerul care stătea şi tot arunca înapoi obiectele de pe tanc a luat şi florile cu intenţia vădita de a le arunca înapoi, dar a rămas o secunda cu ele în mână deasupra capului (n-am sa uit). Cineva dintre noi a strigat: Uraaaa! Armata e cu noi. A urmat invadarea tancului şi felicitarea ofiţerului. Ca din pământ au apărut zeci, poate chiar sute de oameni. Am intrat în Piaţa Palatului pe tanc. Intre timp pe Bulevard demonstranţii erau calcaţi de TAB-uri. Dar nu a mai durat mult. În sfârşit venise " ZIUA CEA MARE."

Din pacate zilele care au urmat au destrămat (nu întamplător) acea solidaritate, acea dorinţă naţională de a instaura o democraţie adevarată. Şi primele victime (curios sau nu) au fost tocmai oamenii cu care ne mândream şi de care aflasem de la posturile de radio Europa Libera si Vocea Americii:
Ana Blandiana, Doina Cornea, Mircea Dinescu, Laszlo Tokes, Corneliu Coposu, Dumitru Mazilu... şi lista ar putea fi completată cu încă 15.000.000, pentru că la acea dată puţini erau acei care nu vroiau un stat de drept.

Pagină vizualizată de:   ori